avea un fel de a-ți vorbi
cu glasul strecurat
ca o căruță trasă de pisici sălbatice la miezul nopții printre mieunaturi
abia dacă deslușeai buzele ei sărutând bezna.

O visai cum se duce într-o lume mai puțin bună să-i zâmbească, devenind femeia înflăcărată care pune pământ peste moarte
și care se roagă cu mâini fierbinți.
Te îmbrățișa ca la prima ei întâlnire înainte să muște din sărut
ca la o pradă, flămândă.
O iubeai
când facea nopților o cerere în căsătorie,
când dansa transpirată pe tocuri și mai ales
când râdea cu sângele trecut în vârstă.

S-ar putea spune că bătrânețea
și-a făcut refugiu în inima ei și că de acum încolo
trăiește cu ochii împăienjeniți la trecători,
privindu-i pe viață.

Era atât de frumoasă când dădea umbra la o parte și
te făcea să simți toată căldura, toată foamea, toată transpirația și tot sângele
din lume curgând șiroi pe spatele tău.

Păcat că n-o auzeai niciodată când se apropie.